Cu capul in nisip


Ma framata de ceva vreme o intrebare nu tocmai ortodoxa, dincolo de echitate si bun simt: oare este permis ca atunci cand esti intr-o relatie de genul cul de sac sa ramai acolo pana ce gasesti pe altcineva sau esti obligat sa te intorci din captivitate pentru a te indrepta spre un alt drum oricat  de greu ti-ar fi sa te rupi de rutina si adapostul tau. E evident raspunsul: the only way out is the way through.

Usor de spus, greu de facut. Sunt atatea limite care imi sar in cap si se inversuneaza sa imi aduca aminte de targul pe care urmez sa il fac nu e unul avantajos la nivel de zona de confort financiar, ba chiar si cel emotional in prima etapa de dupa schimbare de statut. Singur cheltuiesti mai mult ba pentru ca meriti, ba pentru ca nu ai cu cine sa imparti cheltuielile. E adevarat, chiar daca nu esti implinita, gandul ca esti intr-o relatie te face sa pasesti mai sigura pe tine, nu esti expusa la tentatii de duzina. Ai un reper, un ghid si o directie care nu te lasa sa plutesti in deriva care in single state of mind te determina sa iei si multe decizii gresite ba chiar prostesti. Dai cioara din mana pe cea de pe gard. Astfel, ma intreb, cat de mare e compromisul? Pui punct sau ,,continui sa stagnezi”? Cat de mare trebuie sa se fie cuiul pe care dormi pana a-l lua inseama?
Cand te lupti cu morile de vant mult timp intri intr-o stare de silentio stampa si uimire fata de indolenta celuilalt. Iar daca lispeste entuziasmul fata de orice in privirea si vocea lui, asta de face mai vlaguita decat orice dezamagire terestra. Iti doresti sa traiesti intens, deplin dar tot ce ti se ofera e sa plutesti cu motoarele stinse.
In lumea de afara sunt primejdii care pandesc la tot pasul, insa odata ce invatam sa pasim cu incredere fara ajutorul din umbra mintii noastre sunt sigura ca universul ne va inconjura cu miracole, pentru ca vom sti sa cerem exact ce ne lipseste, intregindu-ne.

Cat de mult imi este permis sa ma sabotez inchizand ochii la adevaratele mele nevoi? Cat pot sa fug de mine si de corpul meu care imi aminteste in fiecare zi ca vrea sa-mi fie bine si s-a saturat sa urle in tacere. Am eu dreptul sa chinui atat propria-mi persoana cat si pe cel de langa mine in deplina cunostinta de cauza? Mi-e greu sa ma raportez la sentimentele lui. As vrea sa ma leg doar de propria-mi persoana. Cu siguranta nu suntem intr-o stare de beatitudine ci ne ducem viata in nimicnicie fara teluri si fara planuri de maine doar cu sperante ca universul va lucra fara implicarea noastra. Cu capul in nisip sa nu fim orbiti de stralucirea soarelui si nici a oglinzii desertului pe care pasim. Poate chiar suntem orbi ca nu apreciem maretia vietii pentru a o duce pe culmile cele mai inalte ci ramanem in mediocritate cu riscul de a ne pierde pe noi si orice urma de evolutie.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s