Dependenta (continuare)


Seara a decurs frumos, doar noi doi intr-un loc local underground, la o sticla de vin pe fundalul melodiei lui George Baker Paris Nights si franturi din povestea vietii noastre. Brusc imi spune:

–          Ok, am fost casatorit, sunt despartit si am un copil. Daca maine nu mai raspunzi la telefon, inteleg.

Refuz sa ma panichez si raspund fara a ma arata tulburata la auzul acestor cuvinte. M-am auzit spunand in timp ce imi indreptam pozitia corpului, lipindu-ma strans de spatarul canapélei de lemn;

–          Toti avem dreptul la un trecut. E normal sa il ai pana la varsta aceasta.

M-am aratat interesata de povestea lui, pentru a-l cunostea si intelege mai bine. Spunea ca nu e bine sa vorbim despre asa ceva, e daunator. Dar am insistat, stiu sa ascult si sa extrag informatiile de care am nevoie pentru a face profilul psihologic. Si asa a inceput sa imi povesteasca ceea ce avea sa devina laitmotivul relatiei noastre. Insomniile lui, dezechilibrul emotional, dar nu a omis sa ma linisteasca prin a-mi spune ca desi a avut asemenea esec:

–          Am atata dragoste sa iti ofer.

Reusise sa ma faca sa fiu subiectiva, si-mi crease confortul psihic de care aveam atata nevoie, prin cuvinte prin care sa ma asigure, confirme ca nu e doar inchipuirea mea ci dovada vie a unui fapt: un inceput de idila, idea ca aveam dreptul sa sper ca s-ar putea infiripa ceva fara ca in cazul in care, mai tarziu, as fi dezamagita, sa nu ma (il) condemn.

Timpul a trecut frumos si incet incet ne-am retras fiecare la casa lui. Desi se facuse tarziu, totusi, nu am rezistat tentatiei sa nu ii raspund la mesaje si uite asa am mai petrcut cateva ore la telefon. Imi aduc aminte ce aripi prinsesem cand imi spunea ca ii plac, isi da seama ca am fost si eu incercata de greutati, nu contenesc sa fiu o persoana vesela, optimista si dinamica si mai ales ca se vede alaturi de mine, ca ii dau forta si incredere in el. A urmat o alta zi frumoasa cu telefoanele de rigoare si o seara placuta, umbrite doar de o mica descoperire: amicul era intr-adevar persoana care imi displacea si nu as fi vrut sa aiba nimic in comun cu noul meu iubit; imi era teama ca ma va denigra in fata lui de indata ce va afla ca ne intalnim si ma gandeam la scenarii are imi provocau o stare de angoasa. Dar pentru moment nimic nou la orizont. Nu vroiam sa marturisesc pentru ca nu eram sigura de reactia lui si nici de faptul ca ar fi mai mult de o aventura, efortul meu fiind astfel in zadar.

Urmatoare noapte dupa ce ne-am despartit, tarziu, am vorbit la telefon si mi-a marturisit ceva ciudat:

–          Noi nu vom fi niciodata impreuna. Pana la sfarsitul anului va trebui sa fac un drum la tara pentru un caz de boala in familie.

Am pus toate afirmatiile lui pe seama oboselii si alcoolului si am spus ca nu trebuie sa dezvoltam. Dar  m-a frapat cat de prapastios si fatalist era.

–          Vom fi impreuna caci voi lupta eu, am spus stergand orice indoiala.

Joi dimineata l-am sunat sa ne luam cafeaua impreuna caci urma sa plec pentru zece zile si deci sa mai profitam de timp. Dupa- masa ne-am luat ramas bun si m-am dus la birou. Am tinut legatura cat am fost plecata prin lungi convorbiri telefonice, mesaje frumoase, versuri de Minulescu, trandafiri albi japonezi trimisi la hotelul unde stateam si mult entuziasm. Se parea ca ma asteapta cu nerabdare sa ma intorc…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s